Iosif Ţon – 02. Marginalizarea lui Isus din Nazaret si a invataturii Lui

02. Marginalizarea lui Isus din Nazaret si a invataturii Lui

Fenomenul neglijării învățăturii Domnului Isus nu a început la Reformă, ci prin secolul al 2-lea. La începutul acelui secol găsim cărți ca ”Didache” (numită și ”Învățătura celor doisprezece apostoli”), care încă îi instruia pe noii creștini cum să trăiască după Învățătura Domnului Isus. Pe la mijlocul acelui secol, însă, s-au convertit la creștinism mai mulți filosofi greci. Ei au adus filosofia greacă cu ei în creștinism și au încercat să le ”armonizeze” pe cele două. Ei au citit prologul la Evanghelia după Ioan, unde Fiul etern al lui Dumnezeu este prezentat ca Logos-Cuvântul. Ei au plecat de la acest concept, prezent și în gândirea greacă, și au construit o teologie bazată pe Logos, o teologie a unui Cristos cosmic, dar au neglijat pe Isus din Nazaret și învățătura acestuia.

La anul 250 s-a introdus în Biserica din Roma preoția pe modelul Vechiului Testament. Cu aceasta s-a introdus și dogma că Biserica îi mântuiește pe oameni prin ”sfintele taine”. Cu aceasta, nevoia de a citi învățătura Domnului Isus și de a trăi după ea a fost și mai mult înlăturată.

Acesta a fost începutul fenomenului numit de Stuart Murray ”marginalizarea lui Isus și a învățăturii Lui”. Acest fenomen s-a accentuat prin convertirea Împăratului Constantin și prin transformarea creștinismului în religie de stat. Stuart Murray este un anabaptist modern, care trăiește în Anglia și care a scris cartea ”Post-Christendom”, în care analizează pe larg fenomenul marginalizării lui Isus și a învățăturii lui, de la Constantin și până astăzi (Ed. Paternoster, 2004). Iată ce scrie el despre ceea ce s-a întâmplat pe vremea lui Constantin:

”Amintirea unui Isus care se confrunta cu autoritățile, apărând cauza celor săraci și criticând nedreptățile era tulburătoare pentru episcopii care se bucurau acum de un lux exorbitant. Teologii din secolul al patrulea îl transformă pe Isus într-o figură cerească, accentuează divinitatea lui și fac ca amintirile acestea să se estompeze. Constantin Îl onora pe Dumnezeul creștinilor, nu pe Isus din Nazaret. Eusebius a acceptat acest lucru și a pus temelia pentru interpretarea lui Isus ca o figură imperială. Rozemary Radford Reuther scrie:

”Cristos devine Pantocrator, guvernatorul cosmic al noului imperiu creștin. Împăratul creștin cu episcopii la dreapta lui, devin locțiitorii lui Cristos pe pământ, guvernând statul creștin al noii ordini răscumpărate a istoriei… Victoria lui Mesia ca apărător al celor oprimați ar fi fost văzută ca o nivelare a ierarhiilor… În loc de aceasta, cristologia imperială câștigă în secolul al patrulea  funcția unui control imperial patriarhal, ierarhivist și euro-centrat.”

Stuart Murray continuă: ”Această schimbare radicală a modului în care era înțeles Isus a avut impact asupra multor aspecte ale creștinismului secolului al patrulea. Ea a transformat reprezentările artistice, care acum îl prezentau pe Isus în imagini imperiale: tablouri aspre ale unui judecător imperial, înconjurat de o aureolă, iau locul tablourilor rustice anterioare ale unui Isus ca bunul păstor. În imnuri, predici, lecții pentru catehumeni, crezuri și tratate teologice, viața și învățătura lui Isus capătă tot mai puțină atenție. Comparați, de exemplu, instrucțiunile date catehumenilor spre sfârșitul secolului al patrulea de către Ambrozie, bazate pe moralitatea Vechiului Testament cu scrierile lui Iustin din secolul al doilea și cu Didache care-i învăța pe catehumeni să aplice învățăturile lui Isus în viețile lor. Scriitorii secolului al patrulea foloseau viața lui Cristos doar devoțional, nu și etic.

Marginalizarea lui Isus este cel mai izbitor văzută în credeuri. Acestea au avut o mare influență asupra creștinilor timp de generații. Dar ele au fost scrise în anii când se forma creștinismul de stat, când viața și învățătura lui Isus erau marginalizate. Credeurile afirmă atât divinitatea cât și umanitatea Lui, dar îi marginalizează viața. Credeul de la Niceea, de exemplu, spune că Isus ”s-a întrupat prin Duhul Sfânt din fecioara Maria; și s-a făcut om. Și a fost răstignit sub Pilat din Pont.” Credeul ignoră viața lui ca om, trecând direct de la nașterea Lui la moartea Lui. Unde sunt minunile Lui, relațiile Lui, învățăturile Lui și viața lui subversivă? Ca și în alte documente din secolul al patrulea, unde este Isus? Celelalte credeuri au aceeași omitere izbitoare…. Viața și învățătura lui Isus nu mai erau în centrul atenției… Lui Isus i se aducea închinare, dar Isus nu mai era urmat.” (pag.122-123).

Situația, în creștinismul oficial, a continuat să fie astfel până după anul 1500. Reformatorul principal, Martin Luther, a considerat că Evanghelia se află în epistola către Romani și pe baza acesteia el a obținut ceea ce el numește ”teologia crucii”. Adjunctul lui Luther, Philip Melancthon, a scris că a-L cunoaște pe Cristos înseamnă a ști să beneficiezi de moartea Lui. Ei au formulat un creștinism al câtorva doctrine care dacă sunt crezute îi asigură credinciosului intrarea în ceruri.

Acestea nu înseamnă că învățătura Domnului Isus a dispărut în timpul acela de pe scena istoriei. Ea s-a păstrat în mișcări de opoziție față de biserica oficială, pe care aceasta le-a etichetat ca eretice. Un prim exemplu sunt donatiștii, din secolul al patrulea și al cincilea. Tot din aceasta vreme trebuie să-l amintim pe Pelagius. Iată ce scrie Stuart Murray despre elementul comun pe care îl aveau Pelagius și donatiștii:

”Pelagius i-a încurajat pe contemporanii lui să-și bazeze viețile pe învățătura morală a lui Isus. Asemănările dintre învățătura lui Pelagius și concepțiile donatiștilor sunt semnificative. David Nussbaum scrie: ”Pelagius era, teologic, ceea de donatiștii erau din punct de vedere eclesial într-un important număr de privințe: ambii reprezentau o dorință pentru… puritate, o încercare de a păstra creștinismul din secolele anterioare și de a adopta o poziție mai independentă și mai critică față de autoritățile instituționale” (pag. 101-102).

O altă mișcare care s-a format prin întoarcerea la învățătura Domnului Isus au fost valdenzii. Inițiatorul lor a fost francezul Valdes, care în 1174 a descoperit învățătura Domnului Isus, a renunțat la averea lui și a început să predice și să cheme oamenii la o viață de sărăcie. Urmașii lui Valdo chemau oamenii să devină ucenici ai lui Isus și să trăiască după învățătura Lui, cerând integritate personală, o viață simplă, respingerea lăcomiei și a oricăror excese. Ei se opuneau oricărei forme de minciună și de înșelăciune și refuzau să depună orice jurământ (Stuart Murray, p.324-327).

O mișcare similară a fost cea a lollarzilor din Anglia, inițiată de John Wycliffe (1328-1384).

Dar, de o deosebită importanță pentru noi este Erasmus de Rotterdam (1466-1536). Acest mare învățat al Renașterii a publicat în 1516 Noul Testament în limba greacă și în limba latină (traducerea în limba latină a făcut-op el însuși, pentru a demonstra că traducerea Vulgata nu a fost corectă). Apoi a publicat un comentariu la Evanghelia după Matei, subliniind porunca Domnului Isus să facem ucenici învățându-i ceea ce ne-a învățat El. Erasmus face constatarea că a fi ”platonist” înseamnă a te ține de învățătura lui Platon; iar a fi ”aristotelian” înseamnă a te ține de învățătura lui Aristotel. Tot astfel, scrie el, dacă îți spui ”christianus” ar trebui să însemneze că te ții de învățătura lui Christus. Dar, remarcă Erasmus, noi ne zicem creștini (sau ”cristosieni”, pe românește), dar nu ne ținem de învățătura lui Cristos, ci religia noastră este formată de credeurile și de deciziile sinoadelor și de alte scrieri ale bisericii oficiale.

Erasmus face o chemare pasionată la a ne întoarce la învățătura întemeietorului religiei noastre, adică a lui Isus.

Ceea ce trebuie să știm apoi este că scrierile lui Erasmus, în special textul Noului Testament și comentariul la Matei, au fost sursa principală de inspirație pentru tinerii teologi de la Zurich, care în 1525 au creat mișcarea anabaptistă, bazată în exclusivitate pe învățăturile Domnului Isus.

Găsiți aceste informații într-o carte întreagă: Erasmus, the Anabaptists and the Great Commission”, de Abraham Friesen (Eerdmans, 1998).

Toți teologii anabaptiști de la Zurich, care aveau o pregătire teologică superioară și erau gânditori erudiți, au fost arși pe rug în decurs de trei ani de la începerea mișcării anabaptiste. Ei n-au avut timpul necesar să scrie o teologie bazată pe învățăturile Domnului Isus, pe care își întemeiau ei noua lor credință. Singurele excepții sunt Balthasar Hubmaier (ars pe rug la Viena în 1528), de la care ne-au rămas câteva scrieri și Menno Simons (1496-1561), care a reușit în mod miraculos să evite să fie prins și a putut să scrie mai multe tratate teologice, care stau la baza credinței menoniților.

Ceea ce am vrut să scot aici în evidență este că există o formă de creștinism – cea a anabaptiștilor – care se bazează direct pe învățătura Domnului Isus, așa cum au înțeles-o ei în secolul al 16-lea.

Închei această prezentare a încercărilor de marginalizare a Domnului Isus și a învățăturii lui, printr-o observație pe care o face unul dintre cei mai de seamă teologi evanghelici din secolul al 20-lea, John Stott. În introducerea la cartea lui, The Message of the Sermon of the Mount, John Stott scrie că Harvey McArthur, în cartea lui, Understanding the Sermon on the Mount, trece în revistă douăsprezece moduri în care a fost interpretată Predica de pe munte în creștinism și constată că unsprezece dintre acestea au rezerve față de învățăturile date de Domnul Isus sau chiar le resping totalmente. El spune că ar fi trebuit să întituleze capitolul în care analizează aceste douăsprezece interpretări: ”Versiuni și evaziuni ale Predicii de pe munte”!

Obiecția de bază care se aduce învățăturii Domnului Isus este că este prea exigentă, că cere lucruri imposibile puterilor noastre umane, că este inaplicabilă și că, din punct de vedere al teologiei inițiate de Luther, este o nouă ”lege”, care promovează mântuirea prin fapte, nu prin har.

La obiecțiile acestea trebuie să răspundem și, cu voia Domnului, o vom face într-un alt episod. Dar mai întâi, va trebui să înțelegem mai bine credința creștină actuală care se bazează pe teologia inițiată de Martin Luther. Dacă aș încerca să fac eu o analiză a situației, mi s-ar spune că nu o reprezint bine. De aceea, las pe altcineva să o facă. Este vorba de filosoful baptist american Dallas Willard. În episodul următor, voi arăta cum analizează el situația religioasă de astăzi din lumea evanghelică.

 Iosif Ţon

(http://iosif-ton-mesaje.eu/start/index.php?option=com_content&task=view&id=66&Itemid=36)

About Ionel Nistor

Personal Weblog Education
Acest articol a fost publicat în Iosif Ţon – Articole seria noua și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s